CJUE confirmă: tarifele OGC fără legătură cu gradul de ocupare sunt abuz de poziție dominantă

Tarifele organismelor de gestiune colectivă trebuie să țină cont de gradul de ocupare al unităților de cazare

CJUE a spus-o acum, oficial: tarifele organismelor de gestiune colectivă nu pot fi stabilite într-un vid, ca o taxă fixă ruptă de realitatea utilizării. 

În hotărârea din 18 decembrie 2025, cauza C-161/24 (OSA), Curtea de Justiție a Uniunii Europene clarifică faptul că, atunci când un organism de gestiune colectivă calculează redevențele pentru unități hoteliere fără să țină cont de rata de ocupare, această omisiune poate contribui la constatarea unui abuz de poziție dominantă sub forma aplicării unor prețuri inechitabile. Cu alte cuvinte, nu e suficient să existe o comunicare publică în sensul dreptului de autor; în analiza de concurență contează dacă prețul are o relație rezonabilă cu natura și amploarea utilizării și cu valoarea economică generată de acea utilizare.

Hotărârea e importantă tocmai pentru că separă două planuri pe care organismele de gestiune colectivă le amestecă intenționat. Pe de o parte, Curtea reamintește jurisprudența clasică: dacă într-un hotel există televizoare sau receptoare radio și semnal disponibil, există comunicare publică, iar faptul că un client decide sau nu să apese butonul nu schimbă existența dreptului exclusiv al autorului. Asta e logica dreptului de autor. Pe de altă parte, Curtea spune explicit că, pentru a evalua dacă redevențele sunt echitabile în sensul articolului 102 TFUE, nu poți ignora realitatea economică a utilizării. Aici intră în discuție numărul real de persoane care beneficiază de opere, iar în hoteluri acest lucru se vede direct în rata de ocupare. Dacă prețul nu reflectă această realitate, dacă există metode obiective și controlabile pentru a o integra și dacă ignorarea ei duce la diferențe substanțiale de cuantum, atunci vorbim despre un semnal serios de prețuri inechitabile impuse dintr-o poziție dominantă.

Pentru noi, hotărârea CJUE nu este o surpriză, ci o confirmare tardivă a ceea ce spun de ani de zile: tarifele trebuie să fie proporționale, să reflecte utilizarea reală și valoarea economică, nu să fie un instrument de colectare automată. În România, problema nu este doar că unele organisme facturează fără să țină cont de gradul de ocupare. Problema este că sistemul a fost construit, metodologic, să factureze „capacități teoretice” și să ignore orice indicator care ar duce la sume corecte. Asta se vede cel mai clar în tarifarea pe paliere aplicată în domeniul cazării de unele organisme: 1–50 de camere, 51–100, 101–200 și așa mai departe. Practic, un hotel cu o cameră intră în aceeași categorie de plată cu un hotel cu 50! Nu e o aproximație minoră, e o deformare deliberată. Este și mai grav decât o rată de ocupare subunitară, pentru că aici nu discutăm despre camere neocupate, ci despre camere care nici nu există. E diferența dintre „nu am avut clienți” și „nu am această capacitate”. Dacă CJUE spune că rata de ocupare este relevantă pentru valoarea economică a utilizării, atunci cu atât mai evident este că un sistem care taxează utilizatori ca și cum ar avea o capacitate pe care nu o au produce, structural, prețuri inechitabile.

Hotărârea CJUE mai face un lucru util: pune povara discursului pe criterii verificabile. Curtea vorbește despre modele statistice sau alte criterii, cu condiția ca acestea să fie obiective, stabile, ușor accesibile și controlabile. Mesajul e limpede: nu se cere perfecțiune, dar se cere bună-credință și o metodă care urmărește realitatea economică, nu doar comoditatea colectorului. În plus, Curtea cere instanțelor să țină cont de disponibilitatea și fiabilitatea datelor, precum și de existența soluțiilor tehnologice, atunci când evaluează dacă o metodă alternativă ar fi rezonabilă din punctul de vedere al costului. Asta taie din start scuza standard: „nu se poate”. Se poate. Unitățile de cazare raportează dintotdeauna gradul real de ocupare.

Și mai important: CJUE confirmă că atunci când discutăm despre nivelul remunerațiilor ca atare, analiza se face ca „prețuri excesive/inechitabile” – adică exact zona în care organismele de gestiune colectivă sunt vulnerabile, pentru că funcționează ca monopoluri de facto. Curtea reamintește și instrumentul comparativ: dacă un organism practică tarife semnificativ mai ridicate decât în alte state membre, iar comparația e făcută pe baze omogene și corectată cu indicatori precum paritatea puterii de cumpărare, diferența poate fi un indiciu de abuz. Asta e o invitație directă pentru autorități să înceteze să trateze metodologiile ca pe niște texte sacre și să le compare, practic, cu Europa.

În România, efectul real al acestor practici nu este doar contabil. Este concurențial. Tarifele inechitabile apasă disproporționat pe unitățile mici, cele care nu au putere de negociere și nici resurse juridice să se apere ani de zile. Un sistem pe paliere transformă diferențele dintre operatori într-o loterie administrativă: un hotel mic ajunge să fie taxat ca unul mult mai mare, iar costul devine o barieră de piață. În același timp, același sistem produce o normalizare toxică: „așa e metodologia”, deci nu mai discutăm despre echitate, ci despre conformare. Exact acesta este tipul de context în care articolul 102 TFUE devine relevant: când o poziție dominantă este folosită pentru a impune prețuri sau condiții fără raport rezonabil cu valoarea economică.

De aceea, hotărârea CJUE din C-161/24 ar trebui să fie un punct de cotitură și pentru România. Nu pentru că ar inventa o regulă nouă, ci pentru că taie cea mai comodă apărare: „e drept de autor, deci nu contează utilizarea”. Contează. Pentru concurență contează. Pentru echitate contează. Pentru proporționalitate contează. Și dacă un organism cu monopol de facto alege să ignore indicatori obiectivi care ar face tariful rezonabil, atunci nu mai suntem în zona „culturii”, ci în zona „abuzului”.

În final, rămâne întrebarea pe care o punem de ani de zile și care devine acum inevitabilă: ce fac autoritățile din România cu acest standard european? Consiliul Concurenţei a fost sesizat de multă vreme cu privire la aceste practici. Acum există o hotărâre CJUE care explică exact de ce tarifele care ignoră ocuparea și, cu atât mai mult, tarifele pe paliere, pot conduce la prețuri inechitabile impuse din poziție dominantă. Nu mai e loc de amânări și tăceri instituționale. Există o obligație de a analiza, de a compara, de a interveni. Altfel, rămânem în același peisaj: camere goale, camere inexistente, facturi pline.