Gestiunea colectivă extinsă din România contravine prevederilor europene

Directorul general al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale de la mijlocul anilor 80, Arpad Bogsch, afirma: ”Ca urmare a progreselor uimitoare ale tehnicii, gestiunea colectivă a acestor drepturi capătă o importanță tot mai mare pentru exercitarea drepturilor de autor și drepturilor conexe și merită, datorită acestui fapt, să i se acorde o atenție mult mai mare, atât la nivel național cât și internațional. Într-adevăr, este necesar să se pună la punct și să se aplice garanțiile care să asigure funcționarea corespunzătoare a sistemelor de gestiune colectivă, pentru a veghea ca prin aceasta să nu se ajungă la un regim deghizat de licențe non-voluntare sau la colectivizarea nejustificată a acestor drepturi.

Această declarație făcută acum 35 de ani a fost urmată, la finalul Forumului internațional al OMPI privind gestiunea colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe desfășurat la Geneva în luna mai 1986, de o declarație a celor circa 160 de participanți (reprezentanți ai guvernelor, observatori ai organismelor interguvernamentale, ai organizațiilor internaționale non-guvernamentale dar și reprezentanți și membri ai diferite organisme de gestiune colectivă) prin care au susținut că ”ar fi necesară favorizarea creării sistemelor de gestiune colectivă ori de câte ori nu este posibilă acordarea licențelor în mod individual, mai degrabă decât să fie acordate licențe în baza Convenției de la Berna și a Convenției de la Roma”.

Așadar, gestiunea colectivă obligatorie sau extinsă ar trebui să apară doar acolo unde nu este posibilă acordarea licențelor în mod individual și să devină un regim deghizat de licențe non-voluntare sau să ducă la o ”colectivizare” nejustificată a acestor drepturi. În România, organismele de gestiune colectivă au pus stăpânire pe drepturile titularilor iar acest sistem a fost utilizat, în mare parte, doar pentru îmbogățirea nejustificată a unei mici părți din membrii organismelor, și anume membrii apropiați de conducerea acestor entități sau cei care au fost de acord ca, pentru o parte din remunerațiile cuvenite, să ”întoarcă” un procent către cei care le fac plățile.


În aceste condiții, este normal să punem la îndoială validitatea și admisibilitatea actuală și viitoare în cadrul UE a acestor două tipuri de gestiune colectivă. Natura, caracteristicile și funcțiile acestor două modele de management colectiv non-voluntar utilizate în prezent și tratamentul rezervat acestora de către sursele UE sunt destul de diferite. Directivele UE conțin mai multe exemple de scheme obligatorii, cum ar fi cele implementate pentru a permite o colectare și o distribuție centralizată a remunerațiilor aferente drepturilor de retransmisie prin cablu (Art. 9 al Directivei 93/83 / CEE a Consiliului din 27 septembrie 1993 privind coordonarea anumitor norme privind drepturile de autor și drepturile legate de drepturile de autor aplicabile radiodifuziunii prin satelit și retransmiterii prin cablu), de revânzare (Directiva 2001/84 / CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 privind dreptul de revânzare în beneficiul autorului unei opere de artă originale, articolul 6 alineatul (2)) sau de închiriere (Directiva 2006/115 / CE a Parlamentului European și a Consiliul din 12 decembrie 2006 privind dreptul de închiriere și dreptul de împrumut și anumite drepturi legate de drepturile de autor în domeniul proprietății intelectuale, 27 decembrie 2006, articolul 5 alineatul (4)).

Conform acestui model, introdus pentru a reduce costurile și pentru a asigura un echilibru optim între accesul utilizatorilor și recompensa autorilor, deținătorii de drepturi își pierd puterea de a autoriza sau interzice anumite utilizări ale operelor lor în favoarea organismelor de gestiune colectivă, fără nici o posibilitate de a opta. Având în vedere acest lucru, cercetătorii tind să califice gestiunea colectivă obligatorie drept excepție, permisă numai dacă sunt introduse la nivelul UE sau acoperite de o limită existentă. În schimb, gestiunea colectivă extinsă este mai răspândită la nivel european. Aceasta constă în licențe generale pentru categorii întregi de opere, încheiate de un organism de gestiune colectivă (OGC) care reprezintă marea majoritate a deținătorilor de drepturi, ale căror efecte sunt extinse prin lege la lucrările nemembrilor care aparțin aceleiași categorii, cu scopul de a facilita remunerarea utilizării drepturilor și astfel să îi permită organismului de gestiune colectivă să joace rolul de ghișeu unic pentru licențiații interesați să aibă acces la repertorii enorme. Deoarece titularii de drepturi pot renunța oricând, astfel de scheme sunt mai rar calificate drept excepții și sunt considerate admisibile și în afara domeniului lor de aplicare, după cum confirmă mai multe directive UE.

În evaluarea legitimității unei scheme de gestiune colectivă obligatorie sau extinsă în ceea ce privește drepturile exclusive ale autorului de a autoriza sau interzice comunicarea publică a operelor sale (Directiva 2001/29, art. 3, alin. 1) trebuie să vedem dacă o astfel de schemă de management colectiv este o limitare în temeiul articolului 5 din directiva amintită. Accentul cel mai puternic trebuie pus pe necesitatea existenței unui consimțământ expres al autorului de a autoriza orice formă de gestiune colectivă care nu este acoperită de o excepție legislativă, orice scheme care nu sunt explicit reglementate de prevederile europene fiind în afara legii. Pentru a exemplifica această contradicție a gestiunii colective extinse cu legislația europeană, vom studia Hotărârea CJUE din Cauza C-301/15 (Soulier Doke).


Inspirat de principiul nivelului ridicat de protecție și a recompensei adecvate pentru autori, așa cum este consacrat în considerentele 9 și 10 din Directiva InfoSoc (2001/29), opinia avocatului general în Cauza C-301/15 este în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții Europe de Justiție (cauzele Laserdisken, OSA și SCF) și califică drepturile de reproducere și de comunicare către public ca fiind o măsură de natură preventivă. Formularea „drept de a autoriza sau interzice” implică puterea autorului de a decide activ asupra utilizărilor muncii sale, astfel încât consimțământul lui prealabil expres să reprezinte un element esențial al drepturilor sale exclusive. În absența unei excepții specifice, cerința nu poate fi eliminată sau înlocuită cu consimțământul tacit sau alte prezumții.

Citită din această perspectivă, posibilitățile de a înlătura producerea efectelor gestiunii colective extinse printr-o notificare transmisă cu 30 de zile înainte organismului de gestiune colectivă (Legea 8/1996, art. 145, alin. 3) nu este suficient pentru a evita încălcarea articolului 3 alineatul (1) din Directiva InfoSoc prin acordarea unei remunerații adecvate deoarece drepturile exclusive protejate de această dispoziție includ, dar nu se limitează la dreptul de a primi o recompensă pentru exploatarea operei. Cu toate că aceste elemente ar fi suficiente pentru a declara gestiunea colectivă extinsă contrară legislației europene situația este înrăutățită și de dificultățile procedurale cărora titularul drepturilor trebuie să le facă față atunci când dorește înlăturarea producerii efectelor gestiunii colective extinse.


Este adevărat că Directiva 2001/29 nu a armonizat și nici nu a prejudiciat dispozițiile privind gestionarea drepturilor de autor care existau la acel moment în statele membre (considerentului 18 din Directiva InfoSoc: „prezenta directivă nu aduce atingere acordurilor din statele membre privind gestionarea drepturilor, cum ar fi licențierea colectivă extinsă” - în țara noastră, gestiunea colectivă extinsă a fost legiferată abia în 2018, după adoptarea Directivei InfoSoc) însă legiuitorul Uniunii și‑a exercitat competențele în domeniul proprietății intelectuale prevăzând că autorul beneficiază în principiu de drepturi exclusive de a autoriza sau de a interzice reproducerea și comunicarea publică a operei sale iar în aceste condiții, statele membre nu mai pot adopta modalități de gestionare prin care să se pună în discuție reglementarea Uniunii, nici măcar pentru un obiectiv de interes general. Astfel, înainte să se țină seama de gestionarea drepturilor de comunicare publică, titularul acestor drepturi exclusive trebuie să fi autorizat un organism de gestiune să îi administreze drepturile. În România drepturile de autor sunt administrate colectiv fără a exista această autorizație individuală din partea titularilor drepturilor.


Este important ca CJUE să aibă și alte întrebări adresate pe această temă și, cu siguranță, le va avea.

RECENT POSTS

FEATURED POSTS

FOLLOW US

  • Grey Facebook Icon
  • Grey Twitter Icon
  • Grey Instagram Icon
  • Grey Google+ Icon
  • Grey Pinterest Icon