E important ca dreptul de comunicare publica sa nu mai fie limitat

Dreptul la remunerație echitabilă este o limitare a dreptului exclusiv al titularului însă vine atât în ajutorul titularilor de drepturi, aceștia fiind remunerați pentru utilizarea creațiilor lor, cât și în ajutorul utilizatorilor, aceștia putând utiliza creațiile fără a fi nevoiți să obțină autorizarea în prealabil fiind însă obligați să-i recompenseze pe titulari. Totuși, dreptul la remunerație echitabilă rămâne o limitare a dreptului exclusiv al titularilor de a autoriza sau interzice utilizarea muncii lor.

Toate tratatele, convențiile dar și directivele europene în domeniul drepturilor de autor și a drepturilor conexe impun ca orice limitări sau excepții să se aplice doar în cazuri speciale, să nu intre în conflict cu o exploatare normală a operelor sau a fonogramelor și să nu aducă atingere intereselor legitime ale titularilor de drepturi. De foarte multe ori, gestiunea colectivă obligatorie intervine artificial în exploatarea normală a operelor și aduce grave atingeri intereselor titularilor de drepturi, exemplul cel mai grăitor fiind instituirea de către organismele de gestiune colectivă a licențelor non-voluntare prin care titularilor de drepturi li se interzice utilizarea propriilor drepturi.

În ”The Right of Communication to the Public in EU Copyright Law” apărută în 2019 la Editura HART din Marea Britanie, Justin Koo susține că dreptul de comunicare către public trebuie să fie ”un drept neîngrădit, exclusiv. Acest lucru este în interesul asigurării unui nivel ridicat de protecție pentru titularii de drepturi.”

Mai mult, articolul 8, alineatul (2) din Directiva 2006/115/CE trebuie eliminat, astfel încât să nu mai existe posibilitatea unui mecanism obligatoriu de gestiune colectivă. Aceste modificări sugerate de Justin Koo nu creează probleme dintr-o perspectivă practică, deoarece mijloacele prin care comunicarea către public și performanța publică există deja. Organismele de gestiune colectivă joacă deja un rol semnificativ în acordarea de licențe pentru lucrări purtătoare de drepturi de autor sau conexe, prin urmare, abolirea mecanismului de gestiune colectivă obligatorie nu ar provoca modificări ale modului în care operele și, în special fonogramele, sunt autorizate pentru a fi comunicate public.

Reforma dreptului de comunicare publică ar trebui să cuprindă, conform lui Justin Koo, lector de drept la Universitatea din Indiile de Vest, Sf. Augustin și doctorand la King's College London in 2016, o singură dispoziție care reglementează toate tipurile de opere cu drepturi de autor și drepturi conexe, fără mecanism de gestiune colectivă obligatorie. Adoptarea acestei abordări elimină posibilitatea interpretării inconsecvente a dreptului de comunicare publică între directive și asigură un nivel ridicat de protecție pentru titularii de drepturi. De asemenea, asigură o mai mare securitate juridică, deoarece există o singură dispoziție privind comunicarea către public care se aplică tuturor tipurilor de drepturi de autor și drepturilor conexe. În plus, eliminarea mecanismului de gestiune colectivă obligatorie nu va fi în detrimentul utilizatorilor, deoarece mecanismul de licențiere colectivă va exista în continuare.

Eliminarea gestiunii colective obligatorii nu înseamnă desființarea gestiunii colective sau transformarea ei în gestiune colectivă facultativă. De altfel, deși articolul 12 al Convenției de la Roma nu prevede un drept exclusiv de radiodifuzare sau de comunicare către public ci numai un drept de remunerație echitabilă, țările parte la convenție pot să acorde, în mod natural, drepturi exclusive în acest domeniu. Unele țări au acordat titularilor de drepturi conexe dreptul exclusiv de a autoriza sau interzice radiodifuzarea sau comunicarea publică a fonogramelor lor.

Gestiunea extinsă este soluția pentru ca organismele de gestiune colectivă să-i reprezinte și pe cei care nu le-au acordat mandat fără însă a-i deposeda pe titularii de drepturi de dreptul lor exclusiv de a dispune de munca și creația lor.

Mihaly Ficsor afirmă, în ”Gestiunea colectivă a drepturilor de autor și a drepturilor conexe” apărută sub egida Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale în 2002 și tradusă în limba română de Rodica Pârvu, director al ORDA timp de aproape 12 ani: ”Trebuie înțeles că obligația de gestiune comună a unui drept reprezintă o condiție de exercitare a acestui drept, adică o formă de restricție, mai slabă totuși decât în cazul unei licențe non-voluntare (evident că aceasta este adevărat doar dacă reglementarea și funcționarea sistemului de gestiune sunt satisfăcătoare și dacă acesta nu devine o formă deghizată a licențelor non-voluntare.” (pagina 144, para 372). Ori, cele mai multe cazuri de gestiune colectivă obligatorie din România ascund, de fapt, o formă deghizată de astfel de licențe non-voluntare prin care organismele de gestiune colectivă au devenit, de facto, titulari pe drepturile celor pe care ar trebui să-i reprezinte.

”Pentru motivele care tocmai au fost expuse, se va evita deci, de fiecare dată când aceasta este posibil, să se impună sistemul de gestiune comună ca o condiție de exercitare a drepturilor de autor și a drepturilor conexe. Și se va menține posibilitatea exercitării individuale a drepturilor.” - para 373, pagina 145, ”Gestiunea colectiva a drepturilor de autor si a drepturilor conexe”, Mihaly Ficsor, 2002.

Capitolul din care am citat, intitulat ”Gestiunea colectiva obligatorie”, se încheie cu paragraful 377: ”Se poate afirma, deci, la modul general, că gestiunea în comun, obligatorie, este justificată în cazurile în care exercitarea individuală a drepturilor ar fi imposibilă sau extrem de greu de aplicat.”

La Forumul internațional al Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) privind gestiunea colectivă a dreptului de autor și a drepturilor conexe care s-a desfășurat la Geneva în mai 1986 și care a reunit 160 de participanți de pe întreg mapamondul, directorul general al OMPI din acea perioadă, Arpad Bogsch, a afirmat următoarele: ”Ca urmare a progreselor uimitoare ale tehnicii, gestiunea colectivă a acestor drepturi capătă o importanță tot mai mare pentru exercitarea drepturilor de autor și a drepturilor conexe și merită, datorită acestui fapt, să i se acorde o atenție mult mai mare , atât la nivel național cât și la nivel internațional. Într-adevăr este necesar să se pună la punct și să se aplice garanțiile care să asigure funcționarea corespunzătoare a sistemelor de gestiune colectivă, pentru a veghea ca prin aceasta să nu se ajungă la un regim deghizat de licențe non-voluntare sau la colectivizarea nejustificată a acestor drepturi.”